Narcisism.

de Diana Dark

Sunt frumoasă – mi-a spus mama
Orice spui tu nu te cred
Sunt deşteaptă – mi-a spus tata
Tu eşti prost şi tot nu cred
O secundă lângă mine şi te ameţeşti
Ai o simplă-nsărcinare:
Mă priveşti.
Luna plânge şi stelele se plec
Se-nchină-n faţa mea, pălesc.
Dar roua mă-ndrăgeşte şi mă iubeşte
Şi cade peste cele ce plâng deasupra mea.
Dar eu nu vreau pe nimeni
Acum eu mă privesc în cioburi de sticlă
Sparte din agitaţia ce o creez.
Mă iubesc.
Alături de o suprafaţă sticloasă
Îmi petrec eternitatea orbită fiind de frumuseţe
Mă văd în raze alburii, înnecăcioase
Oglindite în absintul răsuflat din oglindă.
Petrec mii de ore în locul meu singuratic
De alţi mă lipsesc cu neînzdruncinare.
Nu am necesitatea şi nu o voi avea
Să m-accepte concepte pierdute undeva
Pe sine eu iubesc.
Din celulele-adunate intr-un corp cioplit
Sincera-mi chemare mi-o ascult şoptit
Voi trăi cu no one, for no one can be
Perfect as your’s truly, lonely though I’ll be
Dar de ce sa-mi pese? Fiincă toţi vor ştii
Ochii mei văd doar un înger renăscut
Întrun corp uman sfidător naturii
În perfecţiunea întruchipării
Trupul subsemnatei ma cheamă să-l degust
Ca pe un vin roşu obosit de ani
Uşor răsuflat pentru un orgasm nazal
Ce îţi oboseşte nările şi le orbeşte
În dorinţa sufocantă de al încerca.
Mă iubesc.
Îmi vine să îmi sfâşii carnea
Să îmi ating buzele sângerii şi trupul fraged
Să îmi gust lichidul intravenos stacojiu
Împrospătat în fiecare secondă
De bătăile inimii tinere ce pulsează,
Pulsează şi mă ţine în viaţă.
Pigmenţii roşiatici-maronii
Sunt ai mei şi mă inspiră.
Ei îngână o odă sinceră şi egoistă
La nesfârşit, despre viaţa veşnică
Abisul neştiut şi...
O existenţă efemeră a corpul perfect ce îl posed
A făpturii divine ce mă înconjoară
Creată pentru iubirea de sine.